suflet(olog)isme

Dileme...

2010-03-31T23:08:00.002+03:00

... de ce parintii naturali nu pot fi si parinti spirituali in acelasi timp propriilor lor copii si b) de ce femeia trebuie sa se "curete" de pacatul de a fi dat nastere unei fiinte din moment ce pruncul este rodul unui act de procreere, consfintit de Biserica?
Altfel spus, ne crestinam fiul saptamana viitoare!

S-a spart teava...

2010-03-26T09:57:00.002+02:00

ma gandesc cum ar fi o familie cu mai multi copii de 2, inca n-am curajul necesar, dar imi place ideea... iar ideile se materializeaza intr-un oarecare final. Cred ca m-am "defectat" de la poza cu sextupletii...

Mediocru vs realist - lectii invatate de la copii

2010-03-15T12:02:00.004+02:00

Ma prinde fiica-mea pe picior gresit ca-i insir defectele, se repede sa-si caute agenda pentru notite. Ii zic de truismele clasicele caracterizari ale tuturor adolescentilor din toata lumea si din toate timpurile - dezordonata, usor influentabila, incredere de sine deficitara, nu stie ce vrea... ajungem si la "fara spirit competitiv", aici ma contrazice, i-am explicat ca unele trasaturi pot trece drept calitati sau defecte in functie de context, ma corecteaza "realista" si "cu picioarele pe pamant"... ii testez reactiile - nu ar vrea intr-o competitie sa si castige? nu ar vrea sa fie cea mai buna la ceva? nu se simte eclipsata de o prietena mai frumoasa sau mai desteapta decat ea? Face pe indignata: "si care-i satisfactia sa te fluiere toti cretinii pe strada? si care-i faza sa aiba toata lumea asteptari exagerate de la tine?", o bag atunci pe aia cu "te complaci in mediocritate?", "Nu, nu ma deranjeaza deloc sa fiu mediocra, dar imi displace cuvantul - suna mai bine realista si cu picioarele pe pamant" si intr-o competitie se baga numai daca ii convine miza, in rest nu o deranjeaza deloc "locul 3", "uite daca miza e o capra, eu de ce m-as strofoca sa castig o capra, n-am nevoie de o capra..." Rezum cu satisfactie, deci "realista si cu picioarele pe pamant... uite o abordare si o perspectiva asupra problemei la care nu m-am gandit".

Halucinante paralelisme

2010-03-13T16:12:00.003+02:00

... suntem amondoua scorpioance - niciodata nu am legat prietenii cu scorpioance, dar avand in vedere ca si fiica-mea e scorpioanca si ca in ultimii 10 ani am dat doar peste barbati scorpioni, deci probabilitate ca si ea sa fie scorpioanca e oarecum medie... amandoua suntem la a doua casatorie cu cetateni romani, dupa o prima casatorie cu moldoveni "de-ai nostri" de care se pare am fost dezamagite putin spus (nimic spectaculos pana acum, multe basarabence se recasatoresc cu ardeleni, regateni, olteni, se pare ca o femeie basarabeanca divortata cu un copil nu este suficient de buna pentru barbatii nostri basarabeni (motiv invocat de un specimen de "vaza") ... amandoua avem cate doi copii - primul copil - fetita anul nasterii 1995 (fiicele noastre fiind ambele in clasa a 8-a) si al doilea un baietel (al ei de 5 ani, al meu ceva mai mic - 7 saptamani)... in copilarie ambele am facut pian si am incercat sa cultivam fiicelor noastre aceasta pasiune, ea cu ceva mai mult succes decat mine... amandoua am fost jurnaliste la Chisinau (eu reporter, ea editorialista)... amandoua am locuit pe strada Igor Vieru din Chisinau, deci la cateva sute de metri distanta cu mult inainte sa ne cunoastem in Bucuresti, intr-o camera de camin... asta cu locuitul pe aceeasi strada e oarecum ironica, mai multe sanse de a ne cunoaste si intalni le-am avut in Bucuresti locuind in sectoare diferite. Amandoua am facut traduceri din rusa pentru doua edituri din Bucuresti, prin urmare ambele avem carti pe care ne apare numele. Ea scrie poezii si proza, eu cochetez numai cu ideea de a scrie, incurajarile prietenelor nu mi-au fost de mare folos... astept sa am ceva de zis si dupa ma apuc serios de scris. Sotii nostri sunt ambii stelisti, jucatori de Bridge, administratori de firme... fiicele noastre ambele au cate un frate/sora din partea tatilor lor pe care nu i-au vazut niciodata. E oarecum creepy, atatea asemanari, se pare ca nu suntem atat de unici in univers...

Hapiness

2008-12-16T09:58:00.002+02:00

Fericirea: motivare pe care viaţa şi-o dă ei însăşi.

Fericirea este plăcere fără regret.

Lista cu dorinte

2008-11-21T22:11:00.004+02:00

oi fi in perioada fasta a vietii, habar nu am, dar ma surprind cu toate dorintele implinite si cu altele care abia am apucat sa le "concep". Am inceput sa-mi privesc dorintele cu ceva mai multa circumspectie, al naibii sa fie, dorintele se mai si implinesc... secretul o fi sa nu-ti doresti lucruri imposibile, ah.. m-am prins pana la urma. Si nici macar nu a fost greu.
Si totusi imi voi face un efort de imaginatie, dorinte imposibile.. pana la urma acestea ne anima cel mai mult...
1. Unirea cu Tara... o dorinta perfect realizabila in conditiile in care acelasi lucru si l-ar dori nici macar sute de mii sau milioane, sunt suficienti cateva sute cu ceva greutate decizionala. Si cica se va intampla, totul e sa ajungem la acea varsta onorbila.
2. ... m-am si blocat, vroiam sa cer ceva de genul "sa fie pace in lume" ... fezabil? NU? trecem mai departe.
... si cam atat pentru umanitate.
sa trecem la sfera privata:
- as vrea sa pot rescrie pagini din istoria personala, am rasfoit azi in Diverta o carte care spunea urmatoarele "niciodata nu e tarziu sa aveti o copilarie fericita. te poti intoarce oricand in trecut pentru a-ti reinterpreta experientele".
- as vrea sa incerc senzatia de zbor live, nu doar in visele mele... sau cel putin senzatia de plutire, imi amintesc ca o data (demult) pentru o fractiune de secunda am avut impresia (si crediinta) ca pot pasi pe apa fara sa ma scufund, evident in secunda doi mi-am zis ca e imposibil, si totusi, daca? rog sa-mi confirme cineva.
- am inceput sa "vad" tot felul de semne, m-au si bulversat cateva dintre ele - exemple? am primit la un curs un pix care avea in relief pe capac doua lebede, simbolistica aparte pentru interpretarea fidelitatii ca fenomen - un mit destramat de ultimele cercetari in domeniu (genetic). Am fost singura care le-a remarcat, probabil unica pentru care cele doua lebede insemnau ceva... as putea sa ma fac cititoare de semne, desi sunt la indemana oricui, teoretic...
- si inca ceva... dintotdeauna mi-am dorit o iubire absoluta, inca o mai vreau...

"What the Bleep Do We Want?"

2008-06-12T10:44:00.004+03:00

... serios, mă chinuie întrebarea asta de ceva timp, niciun raspuns nu m-a satisfacut pana acum, întrebarea asta mi-au adresat-o mai mulţi, mi-am pus-o eu însămi în repetate randuri şi în diverse perioade ale vieţii şi de fiecare dată dezamagirea a fost cruntă - habar nu aveam... pentru ca totuşi e o intrebare capitală, funcţie de răspuns, viaţa poate lua o întorsătura sau alta şi neştiind răspunsul la această întebare mă minunam de ce ma las purtată de valuri... ce ne face sa cautam compania unor oameni? ce ne determină să acceptăm o situaţie inacceptabila altfel? ce ne impinge să depăşim liniile de demarcaţie între moral si imoral?
Si poftim revelatia, lucrurile sunt ceva mai complexe, sau mai simple, daca vreţi decât "barbatii vor sex, iar femeile dragoste"... s-ar putea sa fie valabilă doar pentru mine, dar am intalnit persoane care căutau acelaşi lucru şi pe care nu i-am înteles atunci, îi inteleg acum... raspunsul e "emoţia". Ne trezim intr-o bună zi amorfi, incapabili de o emoţie vie, totul pare searbăd si fără consistenţă, aparent fără logică, fără sens... ne trezim cu goluri in plex, cu mintea şui, cu vise spulberate şi cu direcţia "mutată"... atunci căutăm febril "emoţia", o confirmare a faptului că suntem vii, că suntem capabili de fapte mătreţe, că durerea fizică provocată de emoţia răscolitoare şi devastatoare este bună.

Semne sau partea nevăzută a lucrurilor...

2008-06-11T14:07:00.003+03:00

Discutam cu cineva ieri că o pisică moartă trebuie îngropată, nicidecum congelată... azi am trecut pe lângă o pisică moartă, zăcea pe trotuar cu capul răsucit, cu ceva urme de sângerare, de moarte violentă...

Cărţile din viaţa mea (IV)

2008-06-11T11:27:00.001+03:00

Sonete de Shakespeare la cină...
pentru mai târziu când îmi reapare cheful...

Cărţile din viaţa mea (III)

2008-06-10T22:04:00.002+03:00

Masacrul cărţilor
Aş vrea să-i pot da "skip" acestui capitol, aş fi vrut ca el să nu fi existat niciodată în viaţa mea... E complicat şi totodată frustrant să vorbeşti (în public) despre nişte experienţe personale traumatizante şi dureroase...
Ok, vă voi scuti de detalii.
Deci, personajele - eu, cărţile mele şi agresorul meu într-o lungă şi istovitoare şi delirantă poveste, unii i-au spus de dragoste... Motive - gelozie, paranoia, orgolii rănite, refuz total şi absolut, blocaj, ură reciprocă... victime - cărţi aruncate, terfelite, trântite de zeci de ori în pământ, aruncate în budă, sfâşiate, monoloage infiorătoare pe tema pretinselor mele preocupări intelectuale... Blandetea noptii de scott fitzgerald luată în şuturi şi izbită de pereţi, cartea însoţită de autograf a unui inexistent rival ruptă mici fărâme... Mi-a luat ceva timp să pun pagini la loc, să le netezesc cu fierul de călcat, să caut prin biblioteci paginile lipsă, să le copiez şi să le duc la legătorie ca să le redau o a doua şansă, am căutat prin anticariate cărţi cu care să le pot înlocui pe cele distruse în totalitate(pentru a le restitui bibliotecii universitare), Honore de Balzac a fost de negăsit, l-am înlocuit cu Cel mai iubit dintre pământeni în două volume. Cel mai mult m-a durut Blândeţea nopţii, nu avea nicio vină...

Carţile din viaţa mea (II)

2008-06-10T14:22:00.000+03:00

Pasiunea pentru cărţi
Primele lecturi – desigur „poveşti nemuritoare”, apoi am trecut la indieni – Winnetou, Chingachgook, Coliba unchiului Tom, apoi... Eminescu (în vacanţele de vară îmi conspectam fragmente din proza eminesciană, depuneam o muncă serioasă şi asiduă de autoperfecţionare personală) şi „Castelul”, „Procesul” de Kafka şi „Străinul” de Camus... apoi nu am mai citit nimic, am devenit mămică la 17 ani şi cartea achizionată din acea perioadă a fost „Enţiclopedia materi i rebionca”.
Apoi ... tot ce am putut prinde prin biblioteca orăşănească din Cahul, al cărei fond de carte într-o proporţie de 80 la sută era carte rusă, căutam cu ostentaţie literatura română... ah, ce-am mai plâns la „Păderea spânzuraţilor”, ce învălmăşeală s-a petrecut în capul meu citind „Adam şi Eva”, ce gravă şi taciturnă şi greu de înţeles am devenit după „Maestrul şi Margarita”, ce dificilă pentru soţul meu am ajuns să fiu când mă vedea cu cărţoia de „Economie politică” în braţe... Am trecut la lecturi obligatorii, cărţi impuse de profesori, cărţi româneşti de drept civil, care nu-mi foloseau la nimic, cărţi de comunicare şi relaţii publice, din care nimeni nu ma întreba nicio iotă, cărţi de politologie şi geopolitcă cu care mă dădeam mare şi cu care dădeam pe spate audienţa.... şi nimic care să-mi hrănească sufletul...

Cărţile din viaţa mea (I)

2008-06-10T13:04:00.001+03:00

Biblioteca familiei.
Colecţia de cărţi din biblioteca familiei a debutat cu achiziţionarea unui corp de mobile („stencă”) lung şi lat cât să decoreze un întreg perete al camerei botezate „priomnaia”. E genul de mobilă fără utilitate practică într-o casă rurală, decât dacă gospodina casei insistă să-şi etaleze în vitrina mobilierului vazele-i şi seturile de ceşcuţe şi paharele de cristal, folosite doar la ocazii speciale. Însă mai rămânea un compartiment gol care trebuia umplut în mod obligatoriu cu cărţi. Şi mama a început să cumpere frenetic cărţi. Nu că ar fi fost o împătimită după lecturi, nu avea timp femeia de aşa ceva – pentru o primăriţă cu un soţ alcoolic, cu ceva hectare de pământ de lucrat, cu două fete de crescut şi educat, desigur într-un stil elitist (elitist pentru un sat prăpădit), lecturile erau un lux pe care nu şi-l putea permite, în schimb îşi putea permite umplerea rafturilor goale cu cărţi.
Desigur mi-am adus şi eu modesta contribuţie la umplerea rafturilor cu cărţi împrumutate de la biblioteca şcolii sau cea sătească, cărţi pe care nu le mai restituiam. Pe rafturile cele mai de sus, la care aveai acces doar dacă te urcai pe un scaun, stăteau la loc de mare cinste lucrările lui Brejnev, Gorbaciov, lucrările Siezdurilor Unionale ale PCUS, şi alte cărţi cu conţinut ideologic, foarte voluminoase şi foarte utile mai apoi la WC. Apoi veneau cele cu conţinut edilitar-gospodăresc – cum să fii gospodar în toate, cum să altoieşti arbuşti, cum să cultivi plante de cameră, cum să prepari bucate gustoase din legume, carte pentru fetiţe, carte pentru băieţi (achiziţia mea, eu eram băiatul casei, găsisem foarte multe lucruri interesante în acea carte, cum ar fi proceduri de călire, testarea rezistenţei fizice, cum să faci un foc de tabără, exerciţii de forţă – genoflexiuni cu un picior ridicat, stat în cap, ş.a.), ceva mai jos – mari scriitori ai secolului XX, beletristică în principal, un compartiment destul de subţire...
Pe rafturile cele mai de jos se aciuaseră partiturile mele muzicale, schiţele de desen ale surorii mele şi colecţia „Yiunâi hudojnik”.

Basarabeni prin lume...

2008-06-08T11:49:00.007+03:00

Diana este prietena copilariei mele. Ultima data am vazut-o, cred, la examenul de absolvire a scolii de arta pe care am frecventat-o impreuna timp de 8 ani, navetiste de mici... Mi-am regasit prietena abia acum, dupa 15 ani. Evident multe de povestit, inclusiv amintiri din copilarie. Am luat-o la intrebari si am "pus-o" de-un mic interviu. Ceea ce vreau sa mai adaug e ca mi-a fost foarte dor de prietena mea si faptul ca am regasit-o dupa atatia ani a echivalat cu recuperarea intregii mele copilarii.

Sotul tau e in Ucraina, mama ta in Italia, sora ta in Transnistria, tatal tau - in Moldova, tu... in Canada. O geografie tipica pentru
familiile basarabene? Cum reusiti sa surmontati distantele, fusele orare, cum arata reuniunile voastre de familie?
Nu pot spune cu certitudine ca anume asta e modelul familiei basarabene. Sunt sigura doar de faptul ca majoritatea familiilor din fostul bloc sovietic sunt destramate, sfasiate din cauza conjuncturii din tarile lor de origine. Cat despre distanta ce ne se separa, nu-mi pare atat de mare. Traim in secolul XXI, unde calculatorul si Internetul ne ajuta sa surmontam miile de kilometri care ne separa. E mai complicat din cauza fusului orar. Fiecare convorbire implica o sacrificare de somn, fie din partea mea, fie din partea familiei mele. Reuniunile de familie… Au fost foarte rare in ultimii 5 ani, si nici macar in Moldova… Dificile, incarcate de emotii si grele de lacrimi. Noi tinerii ne modelam in functie de tara care ne adopta si oamenii care ne inconjoara, pe cand bietii nostri parinti raman aceeasi, ceea ce si explica uneori sentimentul de strainatate chiar si in sanul propriei familii.

De ce Canada? Ai stat o perioada in Paris, dupa Sibiu... Ai ales clar ca destinatie Vestul, Occidentul. In ce masura Pamantul Fagaduintei de dincolo de Ocean ti-a indreptatit asteptarile si sperantele?
Am visat mereu sa vad Parisul, sa-i descoper poporu-i «nobil si galant», sa vorbesc franceza si sa ma simt parte a societatii franceze. N-am reusit nici macar dupa cinci ani. In schimb, am o colectie frumoasa de diplome ceea ce m-a ajutat sa-mi gasesc intr-o foarte scurta perioada de timp un serviciu in domeniul meu pe un alt teritoriu francofon si anume in Québec. Sentimentul de «la mine acasa» nu mi-a venit inca, dar cred ca e o chestiune de timp. Daca asi compara fiecare parcurs in strainatate, fie Sibiu sau Paris, constat ca incep sa ma obisnuiesc, sa simt orasul abia dupa vreo 3 ani. Nu-mi ramane decat sa astept inca 2 ani si 4 luni…

E intesat Montrealul de romani? Ai intalnit, cunoscut multi romani in strainatate? Exista un spirit de solidaritate printre concetatenii nostri din diaspora?
Da, am intalnit romani si basarabeni, atat in Paris cat si in Montreal. Si suntem destul de multi! Din pacate nu exista nici un sentiment de solidaritate, nici intre romani, nici intre basarabeni, cu atat mai mult intre romani si basarabeni. E grav ceea ce am scris, dar imi asum spusele. Le voi argumenta printr-un simplu exemplu. Prima zi la serviciu. Fac cunostinta cu elevii. Uite ca intalnesc in lista-mi un Radu si zic atunci ca fie e roman, fie basarabean, de unde persoana imi raspunde crucindu-se : «Basarabean??? Doamne feri !»
Bineinteles am incercat sa-mi apar bastinasii, dar am inteles ca ma aflu pe un teren minat. Ceilalti elevi veniti din diferite colturi ale lumii, fara a fi la curent cu ceea ce ne leaga si ne separa de vecinii nostri, au fost de parerea ca nu avem niste relatii prea sanatoase. La urma urmei, nu suntem singurii! Insa tocmai aspectul asta imi face meseria originala si pasionanta! Am in aceeasi clasa chinezi si taiwanezi, indieni si shri-lankezi, libanezi si izraelieni, rusi si romani. Pe Pamantul Fagaduintei suntem cu totii predispusi sa incepem o viata noua, sa ingropam trecutul si sa intindem o mana de ajutor unui fost «adversar»… Reusim oare cu adevarat sa pasim peste orgoliile si ranchiuna de ieri? Nu sunt sigura. Toata speranta e in viitoarea generatie. Ca de obicei, e mai usor de lasat totul pe umerii celora ce ne urmeaza…

Tu trebuie sa stii mai bine decat multi altii ca integrarea este un proces de durata, deloc usor, o lupta continua pentru un loc al tau binemeritat sub soare. Te-a sustinut cineva? Oamenii de acolo ti-au intins o mana de ajutor? Cum arata viitorul tau impreuna cu sotul tau si eventual copiii vostri pentru care tu lupti acolo?
Da integrarea e un proces lung si uneori anevoios. Da, am fost ajutata in aceste cateva luni mai mult decat in toti anii petrecuti in Franta. Ajutorul insa a venit din partea imigrantilor si nu a populatiei bastinase. Spre marea mea mirare, constat ca sunt mereu in ipostaza de demarare si ca nu am avansat deloc… Nu cunosc artistii, politicienii de aici; nu ma uit la televizor. Mi se aprinde «beculetul» doar atunci cand e vorba de evenimente sau personalitati franceze… Mda… Cred ca trebuie sa depun ceva mai mult efort…

Ziceai ca te-a socat simplitatea Americii de Nord, in ce consta aceasta simplitate? (arhitectura, relatii umane, proceduri administrative, etc.)?
Ma refeream la simplitate in general si peste tot. Cladirile sunt simple, departe de stilul sofisticat hausmannian din Paris. E mult mai usor sa abordezi persoanele de aici, insa e foarte greu sa construiesti prietenii de durata. Partea administrativa pare mai simpla deoarece e bine rodata si sustinuta de reguli si legi. Singurul lucru complicat ramane accesul la serviciile medicale. Nu avem medici…

Cum e gustul painii pe acolo? Ce-ti lipseste cel mai mult din Acasa?
Daca as raspunde la propriu, nu-mi place gustul painii de aici. Dar nu-mi mai place nici cel de «acasa». Imi placea painea din bulangeria «La Petite Marquise» din Place Victor Hugo, Paris 16e. Ma mir ca nu m-ai intrebat unde e adevaratul «acasa» pentru mine…
Nu-mi lipseste nimic. In Paris si-n Montréal sunt foarte multe magazine specializate in produsele din Europa de Est. Problema e ca le-am pierdut gustul. Sunt mult mai interesata sa descoper ceva nou, asiatic, exotic! Sunt o adevarata gurmanda!
Mi-e dor de copilarie, de acele timpuri cand ii mai aveam pe scumpii mei bunei si cand eram toata familia acasa.

Toţi bărbaţii sunt la origini fetiţe...

2008-05-06T13:08:00.005+03:00

"Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui". Ne-a creat, pe noi, cine? Pe cine, noi, ne-a creat? Cine suntem noi? Noi albii, noi femeile, noi europenii, noi românii? În ipoteza că Dumnezeu nu e nici rasist, nici sexist... ar putea fi femeie?
Ce zice genetica:
... " În procesul maturizării, fiecare celulă sexuală îşi pierde jumătate din cromosomii săi (fiecare pereche îşi pierde jumătatea). Celula sexuală masculină – spermatozoidul – conţine 22 de autosomi şi un cromosom sexual – X sau Y (de aceea există spermatozoizi de două tipuri – de talie mare, cu cap rotund, cu cromosom sexual X, şi cu talie medie, cu cap oval, conţinând cromosomul sexual Y). Celula sexuală feminină – ovulul – conţine 22 de autosomi şi un cromosom sexual, întotdeauna de tip X. În timpul contopirii ovulului cu spermatozoidul se restabileşte întreg setul de cromosomi – 22 de perechi de cromosomi autosomi şi o pereche de cromosomi sexuali. Perechile de cromosomi sexuali însă pot fi diferiţi. Dacă ovulul se împerechează cu un spermatozoid X, în celula embrionară (zigot) se formează o pereche din doi cromosomi de tip X, adică feminină, iar în continuare se va dezvolta un fetus de sex feminin. Dacă ovulul este fecundat de un spermatozoid de tip Y, în zigot se va forma o pereche de cromosomi masculini şi fetusul va fi de sex masculin.
În general, embrionul este programat din start pentru dezvoltarea unei fiinţe de sex feminin, fapt relevat de biologul francez Alfred Jost cu mult timp înaintea descoperii cromosomilor X şi Y de către genetică. Însă prezenţa cromosomului Y stopează dezvoltarea organelor sexuale ale fetusului nediferenţiat încă (care altfel s-ar transforma în ovare) şi direcţionează dezvoltarea pe tipar masculin, transformându-le în testicule". ... (fragment din "Psihosociologia diferenţelor dintre sexe", pe care mă tot chinui s-o traduc)... deci, la origini noi toti suntem de sex feminin, doar că pe parcurs intervine un Y...
... apoi, Adam primul om, primul bărbat a fost un proiect de sine stătător, sau unul complementar proiectului "Eva", dacă a fost o creaţie de sine-stătătoare trebuia să fie cel puţin androgin(ă), nediferenţiat(ă) sexual... nu am chef să-mi duc raţionamentele mai departe, am semnalat doar ideea care m-a "şocat" cel mai mult - la origini bărbaţii sunt "fetiţe"...
... alte curiozităţi din acelaşi registru - creşterea în lungime la bărbaţi se încheie la 25-32 de ani, iar la femei - la 17-18 ani.

Welcome to ConQuiztador

2008-04-22T09:00:00.002+03:00

Adresa e urmatoarea www.conquiztador.ro
un joc mai mult decât simpatic de cultură generală şi strategie (zic ei) cu întrebări dintre cele mai diverse, de la "floarea la ureche" gen "scrie cinci sute două zeci" până la întrebări enervante gen în ce an a murit cutare, în ce an s-a născut cutare, în ce an s-a turnat filmuleţul cutare, de câte ori a luat cupa nu-mai-ştiu-cine, câte curse a câştigat (enervante pentru cine nu ştie), întrebări de pură logică - câţi locuitori avea oraşul, comuna cutare la recensământul din 2002 sau 2007; sau dacă la Bucureşti e ora 12.00 cât e ora la Chişinău? sau care e altitudinea maximă din Republica Moldova? sau unde s-a născut Tamara Buciuceanu Botez? (Tighina) sau ... în fine, întrebări din sport (enervant de multe), istorie (foarte multe), personalităţi - în care Adrian Năstase e dat de etnie rromă, teoria muzicii (câte părţi are o simfonie clasică, câte game nu are niciun bemol sau diez), alimentare (câte calorii are 100 gr. de icre de peşte), lexic - care e sinonimul cuvântului "maciol" care nu există în DEX (răspunsul corect) ş.a. Şi cică cu galbenii câştigaţi puteţi participa la diverse licitaţii, eu una nu prea cred că premiile chiar se dau, mă mulţumesc doar cu plăcerea jocului... descoperiţi mai multe (de ex. câte salve de onor se trag la funeraliile unui preşedinte, câte puncte de onor se dau maxim la bridge), modalităţi de joc (război) pe o hartă a României şi găsiţi-vă partenerii de joc pe măsura calibrului şi a culturii voastre generale... pe lângă plăcerea jocului, veţi afla şi multe lucruri noi, pe care le veţi uita o parte din ele la următorul click, iar altele chiar vor rămâne şi vă vor îmbogăţi...

Unde o fi mai bine?

2008-04-04T13:30:00.004+03:00

Opţiunile sunt următoarele: România sau România, capitală sau un alt oraş centru universitar, centru universitar sau un orăşel mai mic situat la câţiva km de un centru universitar, periferie de metropolă sau un oraş mai mic (nu neapărat centru universitar) dar obligatoriu fără blocuri, apoi zona montană sau zonă de şes şi câmpie, apoape de munţi, de mare, aproape de "casă" (Moldova), apoape de graniţa vestică; Alte locaţii posibile - foste zone săseşti (de preferat fără ţigănime) şi mai ales calde (deci Ardealul se cam exclude, dar numai din acest motiv si respectiv Moldova românească, dar din cu totul alte motive, cam din aproximativ aceleaşi motive ca şi Moldova de peste Prut)...Oltenia, hîc... rămâne doar Banatul până la urmă. Toate astea în ideea că de o bună bucată de vreme vrem să ne carăbănim naibii odată şi odată din Bucale. Eu una personal nu sunt împătimită după munte, nu l-am gustat, mi-e şi frică de urşi, de telecabine, de hăuri, nu mă dau în vânt nici după stâncării aiurea, mie îmi trebuie verdeaţa, multă verdeaţa, dacă se poate gazon tuns la centimetru cu o piscină lângă... însă soţul meu e un om de munte, vânător de munte, care ar prefera o căbănuţa în vârful muntelui tumultului de la poalele lui, orizonturile largi şi o imensitate de pustietate ..."lecţiile de supravieţuire" (în sălbăticie, pe insule izolate, în condiţii aspre şi cât mai puţin pervertite de civilizaţie)... cam greu de găsit un compromis între cele două extreme. Est - Vest, munte - câmpie, metropolă - vârfuri de munte, urbanitate - şi în nici un caz ruralitate. Însă ideea principală e cam următoarea: oriunde ar fi mai bine decât în Bucureşti, mai toată lumea îşi doreşte oriunde în altă parte, capitala însă exercită un magnetism feroce, de care te poţi desprinde infernal de greu. Nu-mi pot explica încă de ce nu la ţară, eu am crescut la ţară şi am avut o copilărie destul de fericită, e un loc ideal pentru crescut copii şi pentru trăit normal şi sănătos, probabil, doar că singurele probleme ar fi comunităţile, ţăranii, ideea de a fi ţărani noi înşine... sună ceva mai bine fermier, ar putea fi un compromis. Aproape toate prietenele mele sunt plecate în ţări străine - Italia, SUA, Rusia, Grecia, Israel, eu am ales România, o ţară în care cu siguranţă ar trebui să-mi găsesc un loc al meu.

Floarea mea preferata

2008-04-01T01:11:00.007+03:00

Spre stupoare mea, denumirea acestei flori in latina e Magnolia Soulangeana si nici nu-mi amintesc sa aiba vreun miros foarte placut... cu toate acestea a fost mica mea revelatie (destul de tardiva), o groaza de alte chestii le-am aflat de curand si continui sa aflu tot altele noi... aproape uimitoare aceasta infinitate de lucruri noi. Revenind la floare, nu am primit niciodata in dar vreo magnolie, fie si pentru simplul motiv ca ar trebui sa mi-o ofere cu tot cu copac si eu nu am o gradina unde sa-l plantez. Si cam atat la comentarii directe. Duc o mica lupta interioara cu cuvintele... sunt prea multe, definesc prea multe si totul se transpune in cuvinte... daca ar exista un limbaj separat pentru imagini, muzica, dans. O imagine face cat 1000 de cuvinte, da? Deci am tacut.

suflet(olog)isme: Basarabeni depre România

2008-03-27T18:53:00.000+02:00

http://analize-si-fapte.com/

Idei "corumpatoare"

2008-03-27T02:01:00.004+02:00

Cum spuneam intr-o alta ordine de idei... mi-am propus sa "colectionez" idei... interesante, simpatice, memorabile.
Am gasit cateva:
"Practicile religioase sunt nefolositoare atunci cand nu sunt urmate de un efort individual spre perfectiune"
"...orice religie duce la Dumnezeu daca este inteleasa si pastrata in curatenia ei primitiva si in continutul ei mistic" (apropo de Biserici nemodernizabile... cred ca era vorba numai de religie care trebuie pastrata in curatenia ei primitiva... orice religie duce la Dumnezeu, pe asta o stiam pana si eu...
"Dumnezeu e pretutindeni" asta ziceam si eu... concluzie, uneori merita sa citesti carti intelepte pentru a-ti da dreptate... Mai ramane de clarificat dilema cu "Noi nu suntem zei" si "Dumnezeu e in fiecare din noi"
citate din india secreta de paul brunton

Basarabeni depre România

2008-03-24T15:41:00.004+02:00

La tema dată dată vă propun un interviu cu binecunoscutul critit de artă şi eseist Vladimir Bulat, care nu mai are nevoie de nicio prezentare în plus, numele lui vorbind de la sine.

Este România un model cultural de referinţă pentru elita culturală din Basarabia?
O fi, dar eu nu-l văd deloc! Marea problemă a basarabenilor, unionişti sau potrivnici acestei idei, este ca ei sunt suficienţi sieşi, că nu prea acceptă să se raporteze la modele. Oricare ar fi acelea: româneşti, ruseşti, bizantine, sovietice...Vorbesc despre realitatea pe care o scrutez zi de zi. De aceea, este oarecum îndreptăţit "moldovenismul" lui Voronin (hrănit din umbră de Mark Tkachiuk, eminenţa cenuşie a regimului Voronin!), căci este alimentat copios de paranoia fals intelectuală a aşa-zisei elite intelectuale de pe malurile Bâcului...şi când spun elită, ma refer la "dinozaurul" cel cu multe capete, chipuri ce se numesc: Lari, Vieru, Cimpoi, Roşca, Dabija, Matcovschi şi o bună parte a USM! Mi-e indiferentă toată zbaterea lor, căci e contraproductivă şi falsă. Care este eficienţa întregului lor efort din ultimii 18 ani? Câte pietre au pus aceştia la apropierea de hotarele României?

De fapt, ce le poţi cere unor oameni care au fost produsul intelectual al regimului criminal sovietic, cum se pot ei adapta noilor realităţi? Integrarea în România nu va face decât să le complice şi mai mult existenţa şi aşa destul de încurcata şi avariata...La ce ar folosi o concurenţă în plus?

Un "model de referinţă" nu a rămas decât problema biologica a supravieţuirii. Jalnic. Sincer, aş vrea să greşesc, dar…
Referitor la elita tânără şcolită în România şi Occident, pentru că tot ai insistat asupra acestui aspect, câtă lume şcolită în afara Moldovei activează acum în domeniul culturii la Chişinău?

R.Moldova rămâne locul de întâlnire a Estului cu Vestul. Câştiga careva confruntarea?
Din Vest Moldova a "împrumutat" prostul gust şi casele mari, fără personalitate, sterile, cu "evro-remontul" lor cu tot...Altceva? Limba pretins engleză, învăţată la MTV şi filmele hollywoodiene cu monştri şi proşti siliconaţi. Din România… am văzut ceva teribilisme în interiorul grupului Human Zone, folosind clişee verbale şi cuvinte din limbajul argotic al străzilor bucureştene, dar aceste "implanturi" eu le consider inutile, forţate şi ridicole. Aş vrea să aud argoul specific chişinăuean, dacă tot se recurge la astfel de tertipuri lingvistice... Din Est avem tineri cu conştiinţa imperială, în timp ce noi noi ne plângem de milă! Ar trebui sa arătăm mereu că nu suntem aşa cum ne văd ei, deci au o viziune greşită. Dar să ştii, că e hrănită copios de majoritatea dintre moldoveni...

Spuneai mai sus că moldovenismul lui Voronin este oarecum îndreptăţit...
Cele două perspective se întrepătrund: „moldovenismul” şi „minoritatea moldovenească” – ambele construcţii artificiale, intelectual-ideologice. Dar nu lipsite de oarece temei. S-a intenţionat cu adevărat crearea unei naţiuni cu acest nume, dar nu s-a reuşit. KGB nu a reuşit! Ceea ce face acum Voronin, nu face decât exerciţiul unei jalnice mimicrii, să transmită sub alte forme aberaţia unui eşec. Iar populaţia măruntă marşează – sunt sigur, de o manieră incoştientă – pe acest discurs oficial. Că nu are altă ofertă în care să creadă. Moldovenii nu au avut de ales în istorie, alţii au decis în locul lor, iar ei au dat tacticos din cap. Scrierile lui Druţă, Vasile Vasilache, Ion Constantin Ciobanu, Nicolae Vieru, Lidia Istrati ş.a. ne arată cum a fost ţăranul moldovean. Dar poate că imaginea asta este rodul manipulării scriitorilor, implicit, a regimului? Ei bine, posibila distanţă între ceea ce ştim şi ceea ce este (sau poate fi) cu adevărat – irigă imaginarul ideologico-politic, şi crează confuzia necesară unei amânări la nesfârşit a soluţionării realelor probleme ale regiunii, indiferent cum îi spunem acesteia: Basarabia, RM, regiunea autonomă în cadrul României...Marea problemă aici nu sunt autorităţile, puterile care se duc, se succed, guvernele mai mult sau mai puţin competente, ci apatia cronicizată (endemică?) a populaţiei. Fireşte că cei care au mai multă conştiinţă vor pune mai tranşant întrebări, mai rapid, dar din păcate, nu sunt moldovenii cei care le formulează cel mai coerent şi de o manieră stringentă, de neamânat.

Ideea de Unire cu siguranţă nu a murit definitiv, cred eu, ci are nevoie doar de o nouă retorică. Daca am presupune că şi ideile au o viaţă a lor, cum ar arăta viaţa ideei de Unire? Dacă ar fi la secţia de reanimare, întreţinută artificial în viaţă cu aparate, care ar fi şansele ei de supravieţuire şi de revenire în forţă?
Ideea de Unire, aşa cum au formulat-o înaintaşii noştri, în opinia mea, este imposibil de înfăptuit. Lumea globală nu mai are nevoie de state naţionale sau guvernate pe principii naţionaliste (Kosovo este un experiment, copt de multă vreme!). Deci, aşa cum pe fundalul unei confuzii totale a anului 1991 s-a ratat alipirea RM la România – pentru că nu a existat (nici acum nu există!) o elită capabilă să privească vizionar necesitatea acestui act - , acum nu mai sunt condiţii prielnice pentru aşa ceva. Lumea globală are nevoie de pieţe de desfacere, nu de conflicte etnice, religioase, ideologice. Petrol şi gaze, nu limbă naţională şi poezie...RM a ratat şansa de a fi fost azi în UE, dar dacă e sau nu o ratare, o va arăta viitorul României...

Conglomeratele de naţiuni sunt considerate, în general, (de sociologi) locuri de efervescenţă culturală, locul unde se întamplă marile interferenţe, marile schimburi culturale, locuri de emergenţă a inovaţiilor, armoniei inter-etnice şi inter-culturale. Prin urmare, R. Moldova ar putea fi un astfel de loc... este, nu este, de ce nu este?
Chiar dacă ideea asta a mea nu este prea bine primită (nici privită), eu susţin că spaţiul dintre Prut şi Nistru formează (şi asta de foarte multă vreme) un „conglomerat” de etnii, şi nu sunt puţine: români/moldoveni, ukraineni, ruşi, evrei, bulgari, găgăuzi, ţigani, lituanieni, tătari, germani...Tocmai de aceea, nu am privit niciodată cu ochi buni „reliefarea” excesivă a moldovenilor, numai pentru că sunt cu procentul cel mai mare. Prefer şi agreez inversiunea: puţini, da’ buni! Mi-este foarte clar că fraza asta mă va împinge la „stâlpul infamiei”, dar nici nu pot călca în picioare ceea ce e o evidenţă! Nu vreau să contribui şi eu la acea imagine, de care pomeneam mai sus, care deformează bunele vecinătăţi, cu cei care populează acea limbă de pământ. Există o sumedenie de oameni interesanţi acolo, în diferite zone, dar ei stau pitiţi, timoraţi, docilizaţi...majoritatea dintre ei nu sunt moldoveni, tocmai de aceea – rămân în conul de umbră. Cum îi putem scoate la lumină? Simplu: considerându-i egalii noştri, dându-le şanse să se manifeste, să spună, să scrie, să expună, să fie în comuniune cu noi, românii basarabeni. Altfel nu văd cum poate fi pace în acel teritoriu. Ce mare lucru am făcut noi că am decretat „limba moldovenească” acum aproape două decenii, dacă aceasta pur şi simplu nu există?! Este pură ficţiune, fata morgana, aburi de-asupra Saharei, cum ar veni...În anii’70 limba română era mai prezentă la Chişinău decât e azi. E suficient să vedem ce literatură se scria atunci, şi să fim ceva mai exigenţi faţă de cele „comise” azi. Prăbuşirea e clară, diferenţele – tulbură.

Români despre Basarabia

2008-03-04T08:58:00.004+02:00

Un interviu ar trebui să fie neapărat cu o celebritate? Sau cu un expert în vreun domeniu? Şi ce au cele realizate cu oamenii obişnuiţi? Mai puţine banalităţi şi platitudini, mai puţine tactici de protejare a unei imagini publice, un alt avantaj - opinii reprezentative pentru marea majoritate. Mai este de actualitate chestiunea „unirii celor două maluri de Prut”?. La nivel politic nu prea, de ambele părţi ale malului. Mai rămân în ecuaţie relaţiile dintre oameni, percepţiile şi prejudecăţile lor, reprezentările lor despre cum ar trebui soluţionate lucrurile. Conexiunile sunt făcute de oameni, „mica unire” se întâmplă în gândurile noastre, în intenţiile şi faptele noastre de zi cu zi, în felul în care înţelegem să relaţionăm cu cei de care ne despart comunismul, imperialismul rus, provincialismul unora, euro-atlantismul altora, minorităţile etnice, şi nu în ultimul rând, adânci răni istorice.
Primul meu interlocutor. Cătălin Pavel. Este ardelean. Însurat cu o basarabeancă. Lucrează într-o firmă de soft, însă în timpul lui liber, îi place să picteze. Poate fi considerat un om bine informat, pentru că e la curent cu mai tot se ce scrie prin presă. Şi dacă cumva te interesează scrierile sfinţilor părinţi sau filozofia Zen, teoriile despre extratereştri sau găurile negre, clasamentul din rugby mondial, ultimele paradisuri de pe Terra sau istoricul conflictelor din Balcani (doar ca exemplu), el este interlocutorul potrivit. Printre multe altele, ne interesează chestiunea „Basarabia”. Îl abordez cu încredere.

Ce părere ai despre moldoveni şi cum ţi-a influenţat această părere faptul că eşti căsătorit cu o moldoveancă?

Nu aveam o părere. Era doar o prejudecată mică, de buzunar, din cele care se găsesc pe toate gardurile de pe marginea drumurilor româneşti, utilă cel mult în conversaţiile de doi lei. Prin moldoveancă-mea am reuşit să-i privesc în ochi pe oamenii de acolo. Şi am găsit un zîmbet ce-mi părea familiar. Altfel, e adevărat, anterior nu cred că aş fi făcut vreun efort să stau de vorbă pe-ndelete cu vreun om de pe acolo.

Mi-ai povestit că ai fost la Chişinău de vreo două ori. Impresii de călătorie? Într-un bar ai găsit „limbă comună” cu un rusofon, în ce limbă aţi comunicat şi mai ales despre ce? Care a fost reacţia lui când i-ai spus că eşti român din România?

Au fost vizite scurte şi cu adresă precisă. Nu am ajuns să cunosc suficientă lume de acolo. Poate tocmai din cauza asta nu mi s-a părut prea diferită de ceea ce ştiam din imaginile româneşti mai vechi, de la începutul anilor 90. Altfel, da...Au fost cîteva momente ce au rămas şi vor rămîne. Faptul că întrebînd o patrulă de poliţie cît este ora, şi numai după ce am repetat întrebarea făcînd şi gestul către încheietura mîinii, mi s-a răspuns în rusă şi eu nu pricep o boabă în rusă. Apoi acel moment, într-un băruleţ de pe lîngă Ambasada românească, cînd, auzindu-mă comandînd ceva la tejghea, un tip vesel m-a tot întrebat formal (orice vorbitor de română mă poate „identifica” destul de uşor după accentul ardelenesc) dacă sînt român şi de unde anume (fusese şi el în partea mea de Românie)...Vorbe banale şi uşor bilingve, intermediate pe alocuri de un translator de ocazie, pahare ciocnite (era ziua lui de naştere şi a insistat să-mi toarne, cum ar veni, ceva de băut), momente plăcute...A! Şi acele zîmbete de nedumerire ale vînzătorilor din pieţe, cînd le ceream una sau alta, nu totdeauna acelaşi lucru pentru mine şi pentru ei.

Te-ai ciocnit de bariere lingvistice, diferenţe culturale în relaţia cu basarabenii?

Nu le-aş zice bariere. Sînt doar nişte bălării pe post de gard viu. Iar în privinţa unor posibile diferenţe culturale nu ar trebui să mă pronunţ, deşi o s-o fac. Nu sînt diferenţe culturale reale, că doar e vorba tot de nişte creştini, de europeni, de români la urma urmei, chiar dacă spunând asta ajung, în accepţiunea unora, un fel de fascist şi imperialist (clişeul ăsta sovietic mă distrează la culme). Singurele diferenţe pe care le-am găsit sînt aceleaşi pe care le-aş găsi la orice om care nu este identic cu mine. Şi parcă mai e ceva legat de cuvîntul ăsta „ diferenţe”. Cînd comunismul s-a scremut să ne facă pe toţi „ştas”era firesc să ne scobim după ceva diferenţe, să ne conturăm o identitate, cît de cît. Dar acum, pentru mine, românul, identitatea personală e rezolvată. Nu mai am nevoie de „diferenţe” ca să pot exista şi pot să caut asemănările mele cu ceilalţi oameni. Şi zău că-mi pare rău pentru cei care mai caută diferenţe.

Limba rusă e limba pe care o iubiţi cel mai puţin, aveţi şi o expersie „frumoasă (adică exact opusul) ca limba rusă”. De unde totuşi fobia românilor faţă de ruşi în general şi faţă de limba rusă în particular? Aveţi ceva cu ruşii? Mai puţin decât cu ungurii? Ar fi o problemă pentru mulţi dintre români, în eventualitatea Unirii, „minoritatea” (procentual vorbind) rusă din Basarabia?

Păi ce să-i faci, boală grea –ismele astea! Naţionalismele-s incurabile momentan, iar cei ce au avut de suferit de pe urma lor sînt încă prezenţi, fizic sau în memoria fiilor sau nepoţilor. Sînt destui români care iubesc Rusia. Unii se-nfioară la amintirea mustăţii lui Stalin, tot mai puţini că mai trece şi timpul lor biologic, alţii bîţîie sufleteşte la emoţiile găsite prin literatura sau muzica rusească. Dar cînd e vorba de „noi şi ei” ni se cam vede fobia. Poate din cauză că Rusia a fost ultimul agresor serios care a lovit România. Cu ungurii o lăsasem mai moale – măcar pe ei i-am mai „bătut”. Rusia rămîne o ameninţare cel puţin în subconştientul românilor. De fapt sînt multe bazaconii în pseudo-emoţiile unui naţionalist român. De exemplu, oltenii sau dobrogenii îi înjură de mama focului pe unguri, evident, neavînd nimic de a face cu ei şi, după ştiinţa mea, nu au mari resentimente faţă de slavii de pe la noi, vecini de-ai lor (lipovenii din Dobrogea). Iar ardelenii, fără să mă mai lungesc, procedează „viţăvercea”, deşi sînt zone în Ardeal unde romînu’ e mai verde ca oriunde sau oricare. În altă ordine de idei, suntem un model recunoscut şi de urmat pentru întreaga Europă în materie de minorităţi. Şi de vreme, ce nu ne deranjează prea mult minoritatea slavă din România, cred eu, că am putea „înghiţi” (e drept cu ceva noduri) şi minoritatea (procentual vorbind) rusă din Basarabia.

Mai este nostalgic românul de rând după rotunjimile României mari de altă dată?

Este nostalgic cam ca pensionarul după prima sa iubire din liceu. E o emoţie încă vie în sufletul oricărui român cînd vine vorba de Basarabia, dar apoi începe cîrcoteala.

Ce ai răspunde molodvenilor care îi acuză pe români de „trădare” şi de maleabilitatea de a se da „când cu nemţii, când cu ruşii”, care, în accepţiunea lor, pare nu doar un accident istoric, ci o trăsătură definitorie a naţiunii române?

Aşa-i. Şi mie-mi pare o trăsătură definitorie flexiblitatea asta a personalităţii neamului românesc. Probabil ăsta a fost şi elementul esenţial în supravieţuirea românilor sau asimilarea celor ce au trecut sau rămas pe aici. Cît despre „trădarea” românilor, îi rog să-şi amintească de anul ăla nenorocit ’40, poate ar descoperi că la vreo lună, două după cazaciocul lui Molotov a urmat ceardaşul de la Viena şi România a pierdut şi jumătate din Ardeal, nu doar jumătate din Moldova. Mai apoi, ce să zic? Că patria mamă a fost curvă? Că a fost şi cu unul şi cu ălalalt? Dacă ar fi cîştigat Hitler războiul atunci Basarabia ar fi fost parte a României, iar eu aş fi fost, probabil, „ungur”. N-a fost aşa şi nu ştiu ce aş putea face eu românul acum, pentru că nici să le cer scuze basarabenilor pentru înfrîngerea lui Hitler nu prea ar fi potrivit.

Cum vezi în viitor dezvoltarea relaţiilor fraterne dintre cele două state independente România şi Republica Moldova?

Îmi pare rău, dar nu sunt un clarvăzător.. În schimb, mă încearcă o senzaţie ciudată...Nu mi se pare deloc o relaţie fraternă, ci mai degrabă una oedipiană.