... serios, mă chinuie întrebarea asta de ceva timp, niciun raspuns nu m-a satisfacut pana acum, întrebarea asta mi-au adresat-o mai mulţi, mi-am pus-o eu însămi în repetate randuri şi în diverse perioade ale vieţii şi de fiecare dată dezamagirea a fost cruntă - habar nu aveam... pentru ca totuşi e o intrebare capitală, funcţie de răspuns, viaţa poate lua o întorsătura sau alta şi neştiind răspunsul la această întebare mă minunam de ce ma las purtată de valuri... ce ne face sa cautam compania unor oameni? ce ne determină să acceptăm o situaţie inacceptabila altfel? ce ne impinge să depăşim liniile de demarcaţie între moral si imoral?
Si poftim revelatia, lucrurile sunt ceva mai complexe, sau mai simple, daca vreţi decât "barbatii vor sex, iar femeile dragoste"... s-ar putea sa fie valabilă doar pentru mine, dar am intalnit persoane care căutau acelaşi lucru şi pe care nu i-am înteles atunci, îi inteleg acum... raspunsul e "emoţia". Ne trezim intr-o bună zi amorfi, incapabili de o emoţie vie, totul pare searbăd si fără consistenţă, aparent fără logică, fără sens... ne trezim cu goluri in plex, cu mintea şui, cu vise spulberate şi cu direcţia "mutată"... atunci căutăm febril "emoţia", o confirmare a faptului că suntem vii, că suntem capabili de fapte mătreţe, că durerea fizică provocată de emoţia răscolitoare şi devastatoare este bună.
joi, 12 iunie 2008
miercuri, 11 iunie 2008
Semne sau partea nevăzută a lucrurilor...
Discutam cu cineva ieri că o pisică moartă trebuie îngropată, nicidecum congelată... azi am trecut pe lângă o pisică moartă, zăcea pe trotuar cu capul răsucit, cu ceva urme de sângerare, de moarte violentă...
Cărţile din viaţa mea (IV)
Sonete de Shakespeare la cină...
pentru mai târziu când îmi reapare cheful...
pentru mai târziu când îmi reapare cheful...
marți, 10 iunie 2008
Cărţile din viaţa mea (III)
Masacrul cărţilor
Aş vrea să-i pot da "skip" acestui capitol, aş fi vrut ca el să nu fi existat niciodată în viaţa mea... E complicat şi totodată frustrant să vorbeşti (în public) despre nişte experienţe personale traumatizante şi dureroase...
Ok, vă voi scuti de detalii.
Deci, personajele - eu, cărţile mele şi agresorul meu într-o lungă şi istovitoare şi delirantă poveste, unii i-au spus de dragoste... Motive - gelozie, paranoia, orgolii rănite, refuz total şi absolut, blocaj, ură reciprocă... victime - cărţi aruncate, terfelite, trântite de zeci de ori în pământ, aruncate în budă, sfâşiate, monoloage infiorătoare pe tema pretinselor mele preocupări intelectuale... Blandetea noptii de scott fitzgerald luată în şuturi şi izbită de pereţi, cartea însoţită de autograf a unui inexistent rival ruptă mici fărâme... Mi-a luat ceva timp să pun pagini la loc, să le netezesc cu fierul de călcat, să caut prin biblioteci paginile lipsă, să le copiez şi să le duc la legătorie ca să le redau o a doua şansă, am căutat prin anticariate cărţi cu care să le pot înlocui pe cele distruse în totalitate(pentru a le restitui bibliotecii universitare), Honore de Balzac a fost de negăsit, l-am înlocuit cu Cel mai iubit dintre pământeni în două volume. Cel mai mult m-a durut Blândeţea nopţii, nu avea nicio vină...
Aş vrea să-i pot da "skip" acestui capitol, aş fi vrut ca el să nu fi existat niciodată în viaţa mea... E complicat şi totodată frustrant să vorbeşti (în public) despre nişte experienţe personale traumatizante şi dureroase...
Ok, vă voi scuti de detalii.
Deci, personajele - eu, cărţile mele şi agresorul meu într-o lungă şi istovitoare şi delirantă poveste, unii i-au spus de dragoste... Motive - gelozie, paranoia, orgolii rănite, refuz total şi absolut, blocaj, ură reciprocă... victime - cărţi aruncate, terfelite, trântite de zeci de ori în pământ, aruncate în budă, sfâşiate, monoloage infiorătoare pe tema pretinselor mele preocupări intelectuale... Blandetea noptii de scott fitzgerald luată în şuturi şi izbită de pereţi, cartea însoţită de autograf a unui inexistent rival ruptă mici fărâme... Mi-a luat ceva timp să pun pagini la loc, să le netezesc cu fierul de călcat, să caut prin biblioteci paginile lipsă, să le copiez şi să le duc la legătorie ca să le redau o a doua şansă, am căutat prin anticariate cărţi cu care să le pot înlocui pe cele distruse în totalitate(pentru a le restitui bibliotecii universitare), Honore de Balzac a fost de negăsit, l-am înlocuit cu Cel mai iubit dintre pământeni în două volume. Cel mai mult m-a durut Blândeţea nopţii, nu avea nicio vină...
Carţile din viaţa mea (II)
Pasiunea pentru cărţi
Primele lecturi – desigur „poveşti nemuritoare”, apoi am trecut la indieni – Winnetou, Chingachgook, Coliba unchiului Tom, apoi... Eminescu (în vacanţele de vară îmi conspectam fragmente din proza eminesciană, depuneam o muncă serioasă şi asiduă de autoperfecţionare personală) şi „Castelul”, „Procesul” de Kafka şi „Străinul” de Camus... apoi nu am mai citit nimic, am devenit mămică la 17 ani şi cartea achizionată din acea perioadă a fost „Enţiclopedia materi i rebionca”.
Apoi ... tot ce am putut prinde prin biblioteca orăşănească din Cahul, al cărei fond de carte într-o proporţie de 80 la sută era carte rusă, căutam cu ostentaţie literatura română... ah, ce-am mai plâns la „Păderea spânzuraţilor”, ce învălmăşeală s-a petrecut în capul meu citind „Adam şi Eva”, ce gravă şi taciturnă şi greu de înţeles am devenit după „Maestrul şi Margarita”, ce dificilă pentru soţul meu am ajuns să fiu când mă vedea cu cărţoia de „Economie politică” în braţe... Am trecut la lecturi obligatorii, cărţi impuse de profesori, cărţi româneşti de drept civil, care nu-mi foloseau la nimic, cărţi de comunicare şi relaţii publice, din care nimeni nu ma întreba nicio iotă, cărţi de politologie şi geopolitcă cu care mă dădeam mare şi cu care dădeam pe spate audienţa.... şi nimic care să-mi hrănească sufletul...
Primele lecturi – desigur „poveşti nemuritoare”, apoi am trecut la indieni – Winnetou, Chingachgook, Coliba unchiului Tom, apoi... Eminescu (în vacanţele de vară îmi conspectam fragmente din proza eminesciană, depuneam o muncă serioasă şi asiduă de autoperfecţionare personală) şi „Castelul”, „Procesul” de Kafka şi „Străinul” de Camus... apoi nu am mai citit nimic, am devenit mămică la 17 ani şi cartea achizionată din acea perioadă a fost „Enţiclopedia materi i rebionca”.
Apoi ... tot ce am putut prinde prin biblioteca orăşănească din Cahul, al cărei fond de carte într-o proporţie de 80 la sută era carte rusă, căutam cu ostentaţie literatura română... ah, ce-am mai plâns la „Păderea spânzuraţilor”, ce învălmăşeală s-a petrecut în capul meu citind „Adam şi Eva”, ce gravă şi taciturnă şi greu de înţeles am devenit după „Maestrul şi Margarita”, ce dificilă pentru soţul meu am ajuns să fiu când mă vedea cu cărţoia de „Economie politică” în braţe... Am trecut la lecturi obligatorii, cărţi impuse de profesori, cărţi româneşti de drept civil, care nu-mi foloseau la nimic, cărţi de comunicare şi relaţii publice, din care nimeni nu ma întreba nicio iotă, cărţi de politologie şi geopolitcă cu care mă dădeam mare şi cu care dădeam pe spate audienţa.... şi nimic care să-mi hrănească sufletul...
Cărţile din viaţa mea (I)
Biblioteca familiei.
Colecţia de cărţi din biblioteca familiei a debutat cu achiziţionarea unui corp de mobile („stencă”) lung şi lat cât să decoreze un întreg perete al camerei botezate „priomnaia”. E genul de mobilă fără utilitate practică într-o casă rurală, decât dacă gospodina casei insistă să-şi etaleze în vitrina mobilierului vazele-i şi seturile de ceşcuţe şi paharele de cristal, folosite doar la ocazii speciale. Însă mai rămânea un compartiment gol care trebuia umplut în mod obligatoriu cu cărţi. Şi mama a început să cumpere frenetic cărţi. Nu că ar fi fost o împătimită după lecturi, nu avea timp femeia de aşa ceva – pentru o primăriţă cu un soţ alcoolic, cu ceva hectare de pământ de lucrat, cu două fete de crescut şi educat, desigur într-un stil elitist (elitist pentru un sat prăpădit), lecturile erau un lux pe care nu şi-l putea permite, în schimb îşi putea permite umplerea rafturilor goale cu cărţi.
Desigur mi-am adus şi eu modesta contribuţie la umplerea rafturilor cu cărţi împrumutate de la biblioteca şcolii sau cea sătească, cărţi pe care nu le mai restituiam. Pe rafturile cele mai de sus, la care aveai acces doar dacă te urcai pe un scaun, stăteau la loc de mare cinste lucrările lui Brejnev, Gorbaciov, lucrările Siezdurilor Unionale ale PCUS, şi alte cărţi cu conţinut ideologic, foarte voluminoase şi foarte utile mai apoi la WC. Apoi veneau cele cu conţinut edilitar-gospodăresc – cum să fii gospodar în toate, cum să altoieşti arbuşti, cum să cultivi plante de cameră, cum să prepari bucate gustoase din legume, carte pentru fetiţe, carte pentru băieţi (achiziţia mea, eu eram băiatul casei, găsisem foarte multe lucruri interesante în acea carte, cum ar fi proceduri de călire, testarea rezistenţei fizice, cum să faci un foc de tabără, exerciţii de forţă – genoflexiuni cu un picior ridicat, stat în cap, ş.a.), ceva mai jos – mari scriitori ai secolului XX, beletristică în principal, un compartiment destul de subţire...
Pe rafturile cele mai de jos se aciuaseră partiturile mele muzicale, schiţele de desen ale surorii mele şi colecţia „Yiunâi hudojnik”.
Colecţia de cărţi din biblioteca familiei a debutat cu achiziţionarea unui corp de mobile („stencă”) lung şi lat cât să decoreze un întreg perete al camerei botezate „priomnaia”. E genul de mobilă fără utilitate practică într-o casă rurală, decât dacă gospodina casei insistă să-şi etaleze în vitrina mobilierului vazele-i şi seturile de ceşcuţe şi paharele de cristal, folosite doar la ocazii speciale. Însă mai rămânea un compartiment gol care trebuia umplut în mod obligatoriu cu cărţi. Şi mama a început să cumpere frenetic cărţi. Nu că ar fi fost o împătimită după lecturi, nu avea timp femeia de aşa ceva – pentru o primăriţă cu un soţ alcoolic, cu ceva hectare de pământ de lucrat, cu două fete de crescut şi educat, desigur într-un stil elitist (elitist pentru un sat prăpădit), lecturile erau un lux pe care nu şi-l putea permite, în schimb îşi putea permite umplerea rafturilor goale cu cărţi.
Desigur mi-am adus şi eu modesta contribuţie la umplerea rafturilor cu cărţi împrumutate de la biblioteca şcolii sau cea sătească, cărţi pe care nu le mai restituiam. Pe rafturile cele mai de sus, la care aveai acces doar dacă te urcai pe un scaun, stăteau la loc de mare cinste lucrările lui Brejnev, Gorbaciov, lucrările Siezdurilor Unionale ale PCUS, şi alte cărţi cu conţinut ideologic, foarte voluminoase şi foarte utile mai apoi la WC. Apoi veneau cele cu conţinut edilitar-gospodăresc – cum să fii gospodar în toate, cum să altoieşti arbuşti, cum să cultivi plante de cameră, cum să prepari bucate gustoase din legume, carte pentru fetiţe, carte pentru băieţi (achiziţia mea, eu eram băiatul casei, găsisem foarte multe lucruri interesante în acea carte, cum ar fi proceduri de călire, testarea rezistenţei fizice, cum să faci un foc de tabără, exerciţii de forţă – genoflexiuni cu un picior ridicat, stat în cap, ş.a.), ceva mai jos – mari scriitori ai secolului XX, beletristică în principal, un compartiment destul de subţire...
Pe rafturile cele mai de jos se aciuaseră partiturile mele muzicale, schiţele de desen ale surorii mele şi colecţia „Yiunâi hudojnik”.
duminică, 8 iunie 2008
Basarabeni prin lume...
Diana este prietena copilariei mele. Ultima data am vazut-o, cred, la examenul de absolvire a scolii de arta pe care am frecventat-o impreuna timp de 8 ani, navetiste de mici... Mi-am regasit prietena abia acum, dupa 15 ani. Evident multe de povestit, inclusiv amintiri din copilarie. Am luat-o la intrebari si am "pus-o" de-un mic interviu. Ceea ce vreau sa mai adaug e ca mi-a fost foarte dor de prietena mea si faptul ca am regasit-o dupa atatia ani a echivalat cu recuperarea intregii mele copilarii.
Sotul tau e in Ucraina, mama ta in Italia, sora ta in Transnistria, tatal tau - in Moldova, tu... in Canada. O geografie tipica pentru
familiile basarabene? Cum reusiti sa surmontati distantele, fusele orare, cum arata reuniunile voastre de familie?
Nu pot spune cu certitudine ca anume asta e modelul familiei basarabene. Sunt sigura doar de faptul ca majoritatea familiilor din fostul bloc sovietic sunt destramate, sfasiate din cauza conjuncturii din tarile lor de origine. Cat despre distanta ce ne se separa, nu-mi pare atat de mare. Traim in secolul XXI, unde calculatorul si Internetul ne ajuta sa surmontam miile de kilometri care ne separa. E mai complicat din cauza fusului orar. Fiecare convorbire implica o sacrificare de somn, fie din partea mea, fie din partea familiei mele. Reuniunile de familie… Au fost foarte rare in ultimii 5 ani, si nici macar in Moldova… Dificile, incarcate de emotii si grele de lacrimi. Noi tinerii ne modelam in functie de tara care ne adopta si oamenii care ne inconjoara, pe cand bietii nostri parinti raman aceeasi, ceea ce si explica uneori sentimentul de strainatate chiar si in sanul propriei familii.
De ce Canada? Ai stat o perioada in Paris, dupa Sibiu... Ai ales clar ca destinatie Vestul, Occidentul. In ce masura Pamantul Fagaduintei de dincolo de Ocean ti-a indreptatit asteptarile si sperantele?
Am visat mereu sa vad Parisul, sa-i descoper poporu-i «nobil si galant», sa vorbesc franceza si sa ma simt parte a societatii franceze. N-am reusit nici macar dupa cinci ani. In schimb, am o colectie frumoasa de diplome ceea ce m-a ajutat sa-mi gasesc intr-o foarte scurta perioada de timp un serviciu in domeniul meu pe un alt teritoriu francofon si anume in Québec. Sentimentul de «la mine acasa» nu mi-a venit inca, dar cred ca e o chestiune de timp. Daca asi compara fiecare parcurs in strainatate, fie Sibiu sau Paris, constat ca incep sa ma obisnuiesc, sa simt orasul abia dupa vreo 3 ani. Nu-mi ramane decat sa astept inca 2 ani si 4 luni…
E intesat Montrealul de romani? Ai intalnit, cunoscut multi romani in strainatate? Exista un spirit de solidaritate printre concetatenii nostri din diaspora?
Da, am intalnit romani si basarabeni, atat in Paris cat si in Montreal. Si suntem destul de multi! Din pacate nu exista nici un sentiment de solidaritate, nici intre romani, nici intre basarabeni, cu atat mai mult intre romani si basarabeni. E grav ceea ce am scris, dar imi asum spusele. Le voi argumenta printr-un simplu exemplu. Prima zi la serviciu. Fac cunostinta cu elevii. Uite ca intalnesc in lista-mi un Radu si zic atunci ca fie e roman, fie basarabean, de unde persoana imi raspunde crucindu-se : «Basarabean??? Doamne feri !»
Bineinteles am incercat sa-mi apar bastinasii, dar am inteles ca ma aflu pe un teren minat. Ceilalti elevi veniti din diferite colturi ale lumii, fara a fi la curent cu ceea ce ne leaga si ne separa de vecinii nostri, au fost de parerea ca nu avem niste relatii prea sanatoase. La urma urmei, nu suntem singurii! Insa tocmai aspectul asta imi face meseria originala si pasionanta! Am in aceeasi clasa chinezi si taiwanezi, indieni si shri-lankezi, libanezi si izraelieni, rusi si romani. Pe Pamantul Fagaduintei suntem cu totii predispusi sa incepem o viata noua, sa ingropam trecutul si sa intindem o mana de ajutor unui fost «adversar»… Reusim oare cu adevarat sa pasim peste orgoliile si ranchiuna de ieri? Nu sunt sigura. Toata speranta e in viitoarea generatie. Ca de obicei, e mai usor de lasat totul pe umerii celora ce ne urmeaza…
Tu trebuie sa stii mai bine decat multi altii ca integrarea este un proces de durata, deloc usor, o lupta continua pentru un loc al tau binemeritat sub soare. Te-a sustinut cineva? Oamenii de acolo ti-au intins o mana de ajutor? Cum arata viitorul tau impreuna cu sotul tau si eventual copiii vostri pentru care tu lupti acolo?
Da integrarea e un proces lung si uneori anevoios. Da, am fost ajutata in aceste cateva luni mai mult decat in toti anii petrecuti in Franta. Ajutorul insa a venit din partea imigrantilor si nu a populatiei bastinase. Spre marea mea mirare, constat ca sunt mereu in ipostaza de demarare si ca nu am avansat deloc… Nu cunosc artistii, politicienii de aici; nu ma uit la televizor. Mi se aprinde «beculetul» doar atunci cand e vorba de evenimente sau personalitati franceze… Mda… Cred ca trebuie sa depun ceva mai mult efort…
Ziceai ca te-a socat simplitatea Americii de Nord, in ce consta aceasta simplitate? (arhitectura, relatii umane, proceduri administrative, etc.)?
Ma refeream la simplitate in general si peste tot. Cladirile sunt simple, departe de stilul sofisticat hausmannian din Paris. E mult mai usor sa abordezi persoanele de aici, insa e foarte greu sa construiesti prietenii de durata. Partea administrativa pare mai simpla deoarece e bine rodata si sustinuta de reguli si legi. Singurul lucru complicat ramane accesul la serviciile medicale. Nu avem medici…
Cum e gustul painii pe acolo? Ce-ti lipseste cel mai mult din Acasa?
Daca as raspunde la propriu, nu-mi place gustul painii de aici. Dar nu-mi mai place nici cel de «acasa». Imi placea painea din bulangeria «La Petite Marquise» din Place Victor Hugo, Paris 16e. Ma mir ca nu m-ai intrebat unde e adevaratul «acasa» pentru mine…
Nu-mi lipseste nimic. In Paris si-n Montréal sunt foarte multe magazine specializate in produsele din Europa de Est. Problema e ca le-am pierdut gustul. Sunt mult mai interesata sa descoper ceva nou, asiatic, exotic! Sunt o adevarata gurmanda!
Mi-e dor de copilarie, de acele timpuri cand ii mai aveam pe scumpii mei bunei si cand eram toata familia acasa.
Sotul tau e in Ucraina, mama ta in Italia, sora ta in Transnistria, tatal tau - in Moldova, tu... in Canada. O geografie tipica pentru
familiile basarabene? Cum reusiti sa surmontati distantele, fusele orare, cum arata reuniunile voastre de familie?
Nu pot spune cu certitudine ca anume asta e modelul familiei basarabene. Sunt sigura doar de faptul ca majoritatea familiilor din fostul bloc sovietic sunt destramate, sfasiate din cauza conjuncturii din tarile lor de origine. Cat despre distanta ce ne se separa, nu-mi pare atat de mare. Traim in secolul XXI, unde calculatorul si Internetul ne ajuta sa surmontam miile de kilometri care ne separa. E mai complicat din cauza fusului orar. Fiecare convorbire implica o sacrificare de somn, fie din partea mea, fie din partea familiei mele. Reuniunile de familie… Au fost foarte rare in ultimii 5 ani, si nici macar in Moldova… Dificile, incarcate de emotii si grele de lacrimi. Noi tinerii ne modelam in functie de tara care ne adopta si oamenii care ne inconjoara, pe cand bietii nostri parinti raman aceeasi, ceea ce si explica uneori sentimentul de strainatate chiar si in sanul propriei familii.
De ce Canada? Ai stat o perioada in Paris, dupa Sibiu... Ai ales clar ca destinatie Vestul, Occidentul. In ce masura Pamantul Fagaduintei de dincolo de Ocean ti-a indreptatit asteptarile si sperantele?
Am visat mereu sa vad Parisul, sa-i descoper poporu-i «nobil si galant», sa vorbesc franceza si sa ma simt parte a societatii franceze. N-am reusit nici macar dupa cinci ani. In schimb, am o colectie frumoasa de diplome ceea ce m-a ajutat sa-mi gasesc intr-o foarte scurta perioada de timp un serviciu in domeniul meu pe un alt teritoriu francofon si anume in Québec. Sentimentul de «la mine acasa» nu mi-a venit inca, dar cred ca e o chestiune de timp. Daca asi compara fiecare parcurs in strainatate, fie Sibiu sau Paris, constat ca incep sa ma obisnuiesc, sa simt orasul abia dupa vreo 3 ani. Nu-mi ramane decat sa astept inca 2 ani si 4 luni…
E intesat Montrealul de romani? Ai intalnit, cunoscut multi romani in strainatate? Exista un spirit de solidaritate printre concetatenii nostri din diaspora?
Da, am intalnit romani si basarabeni, atat in Paris cat si in Montreal. Si suntem destul de multi! Din pacate nu exista nici un sentiment de solidaritate, nici intre romani, nici intre basarabeni, cu atat mai mult intre romani si basarabeni. E grav ceea ce am scris, dar imi asum spusele. Le voi argumenta printr-un simplu exemplu. Prima zi la serviciu. Fac cunostinta cu elevii. Uite ca intalnesc in lista-mi un Radu si zic atunci ca fie e roman, fie basarabean, de unde persoana imi raspunde crucindu-se : «Basarabean??? Doamne feri !»
Bineinteles am incercat sa-mi apar bastinasii, dar am inteles ca ma aflu pe un teren minat. Ceilalti elevi veniti din diferite colturi ale lumii, fara a fi la curent cu ceea ce ne leaga si ne separa de vecinii nostri, au fost de parerea ca nu avem niste relatii prea sanatoase. La urma urmei, nu suntem singurii! Insa tocmai aspectul asta imi face meseria originala si pasionanta! Am in aceeasi clasa chinezi si taiwanezi, indieni si shri-lankezi, libanezi si izraelieni, rusi si romani. Pe Pamantul Fagaduintei suntem cu totii predispusi sa incepem o viata noua, sa ingropam trecutul si sa intindem o mana de ajutor unui fost «adversar»… Reusim oare cu adevarat sa pasim peste orgoliile si ranchiuna de ieri? Nu sunt sigura. Toata speranta e in viitoarea generatie. Ca de obicei, e mai usor de lasat totul pe umerii celora ce ne urmeaza…
Tu trebuie sa stii mai bine decat multi altii ca integrarea este un proces de durata, deloc usor, o lupta continua pentru un loc al tau binemeritat sub soare. Te-a sustinut cineva? Oamenii de acolo ti-au intins o mana de ajutor? Cum arata viitorul tau impreuna cu sotul tau si eventual copiii vostri pentru care tu lupti acolo?
Da integrarea e un proces lung si uneori anevoios. Da, am fost ajutata in aceste cateva luni mai mult decat in toti anii petrecuti in Franta. Ajutorul insa a venit din partea imigrantilor si nu a populatiei bastinase. Spre marea mea mirare, constat ca sunt mereu in ipostaza de demarare si ca nu am avansat deloc… Nu cunosc artistii, politicienii de aici; nu ma uit la televizor. Mi se aprinde «beculetul» doar atunci cand e vorba de evenimente sau personalitati franceze… Mda… Cred ca trebuie sa depun ceva mai mult efort…
Ziceai ca te-a socat simplitatea Americii de Nord, in ce consta aceasta simplitate? (arhitectura, relatii umane, proceduri administrative, etc.)?
Ma refeream la simplitate in general si peste tot. Cladirile sunt simple, departe de stilul sofisticat hausmannian din Paris. E mult mai usor sa abordezi persoanele de aici, insa e foarte greu sa construiesti prietenii de durata. Partea administrativa pare mai simpla deoarece e bine rodata si sustinuta de reguli si legi. Singurul lucru complicat ramane accesul la serviciile medicale. Nu avem medici…
Cum e gustul painii pe acolo? Ce-ti lipseste cel mai mult din Acasa?
Daca as raspunde la propriu, nu-mi place gustul painii de aici. Dar nu-mi mai place nici cel de «acasa». Imi placea painea din bulangeria «La Petite Marquise» din Place Victor Hugo, Paris 16e. Ma mir ca nu m-ai intrebat unde e adevaratul «acasa» pentru mine…
Nu-mi lipseste nimic. In Paris si-n Montréal sunt foarte multe magazine specializate in produsele din Europa de Est. Problema e ca le-am pierdut gustul. Sunt mult mai interesata sa descoper ceva nou, asiatic, exotic! Sunt o adevarata gurmanda!
Mi-e dor de copilarie, de acele timpuri cand ii mai aveam pe scumpii mei bunei si cand eram toata familia acasa.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
