Basarabeni prin lume...

Diana este prietena copilariei mele. Ultima data am vazut-o, cred, la examenul de absolvire a scolii de arta pe care am frecventat-o impreuna timp de 8 ani, navetiste de mici... Mi-am regasit prietena abia acum, dupa 15 ani. Evident multe de povestit, inclusiv amintiri din copilarie. Am luat-o la intrebari si am "pus-o" de-un mic interviu. Ceea ce vreau sa mai adaug e ca mi-a fost foarte dor de prietena mea si faptul ca am regasit-o dupa atatia ani a echivalat cu recuperarea intregii mele copilarii.

Sotul tau e in Ucraina, mama ta in Italia, sora ta in Transnistria, tatal tau - in Moldova, tu... in Canada. O geografie tipica pentru
familiile basarabene? Cum reusiti sa surmontati distantele, fusele orare, cum arata reuniunile voastre de familie?
Nu pot spune cu certitudine ca anume asta e modelul familiei basarabene. Sunt sigura doar de faptul ca majoritatea familiilor din fostul bloc sovietic sunt destramate, sfasiate din cauza conjuncturii din tarile lor de origine. Cat despre distanta ce ne se separa, nu-mi pare atat de mare. Traim in secolul XXI, unde calculatorul si Internetul ne ajuta sa surmontam miile de kilometri care ne separa. E mai complicat din cauza fusului orar. Fiecare convorbire implica o sacrificare de somn, fie din partea mea, fie din partea familiei mele. Reuniunile de familie… Au fost foarte rare in ultimii 5 ani, si nici macar in Moldova… Dificile, incarcate de emotii si grele de lacrimi. Noi tinerii ne modelam in functie de tara care ne adopta si oamenii care ne inconjoara, pe cand bietii nostri parinti raman aceeasi, ceea ce si explica uneori sentimentul de strainatate chiar si in sanul propriei familii.


De ce Canada? Ai stat o perioada in Paris, dupa Sibiu... Ai ales clar ca destinatie Vestul, Occidentul. In ce masura Pamantul Fagaduintei de dincolo de Ocean ti-a indreptatit asteptarile si sperantele?
Am visat mereu sa vad Parisul, sa-i descoper poporu-i «nobil si galant», sa vorbesc franceza si sa ma simt parte a societatii franceze. N-am reusit nici macar dupa cinci ani. In schimb, am o colectie frumoasa de diplome ceea ce m-a ajutat sa-mi gasesc intr-o foarte scurta perioada de timp un serviciu in domeniul meu pe un alt teritoriu francofon si anume in Québec. Sentimentul de «la mine acasa» nu mi-a venit inca, dar cred ca e o chestiune de timp. Daca asi compara fiecare parcurs in strainatate, fie Sibiu sau Paris, constat ca incep sa ma obisnuiesc, sa simt orasul abia dupa vreo 3 ani. Nu-mi ramane decat sa astept inca 2 ani si 4 luni…

E intesat Montrealul de romani? Ai intalnit, cunoscut multi romani in strainatate? Exista un spirit de solidaritate printre concetatenii nostri din diaspora?
Da, am intalnit romani si basarabeni, atat in Paris cat si in Montreal. Si suntem destul de multi! Din pacate nu exista nici un sentiment de solidaritate, nici intre romani, nici intre basarabeni, cu atat mai mult intre romani si basarabeni. E grav ceea ce am scris, dar imi asum spusele. Le voi argumenta printr-un simplu exemplu. Prima zi la serviciu. Fac cunostinta cu elevii. Uite ca intalnesc in lista-mi un Radu si zic atunci ca fie e roman, fie basarabean, de unde persoana imi raspunde crucindu-se : «Basarabean??? Doamne feri !»
Bineinteles am incercat sa-mi apar bastinasii, dar am inteles ca ma aflu pe un teren minat. Ceilalti elevi veniti din diferite colturi ale lumii, fara a fi la curent cu ceea ce ne leaga si ne separa de vecinii nostri, au fost de parerea ca nu avem niste relatii prea sanatoase. La urma urmei, nu suntem singurii! Insa tocmai aspectul asta imi face meseria originala si pasionanta! Am in aceeasi clasa chinezi si taiwanezi, indieni si shri-lankezi, libanezi si izraelieni, rusi si romani. Pe Pamantul Fagaduintei suntem cu totii predispusi sa incepem o viata noua, sa ingropam trecutul si sa intindem o mana de ajutor unui fost «adversar»… Reusim oare cu adevarat sa pasim peste orgoliile si ranchiuna de ieri? Nu sunt sigura. Toata speranta e in viitoarea generatie. Ca de obicei, e mai usor de lasat totul pe umerii celora ce ne urmeaza…

Tu trebuie sa stii mai bine decat multi altii ca integrarea este un proces de durata, deloc usor, o lupta continua pentru un loc al tau binemeritat sub soare. Te-a sustinut cineva? Oamenii de acolo ti-au intins o mana de ajutor? Cum arata viitorul tau impreuna cu sotul tau si eventual copiii vostri pentru care tu lupti acolo?
Da integrarea e un proces lung si uneori anevoios. Da, am fost ajutata in aceste cateva luni mai mult decat in toti anii petrecuti in Franta. Ajutorul insa a venit din partea imigrantilor si nu a populatiei bastinase. Spre marea mea mirare, constat ca sunt mereu in ipostaza de demarare si ca nu am avansat deloc… Nu cunosc artistii, politicienii de aici; nu ma uit la televizor. Mi se aprinde «beculetul» doar atunci cand e vorba de evenimente sau personalitati franceze… Mda… Cred ca trebuie sa depun ceva mai mult efort…

Ziceai ca te-a socat simplitatea Americii de Nord, in ce consta aceasta simplitate? (arhitectura, relatii umane, proceduri administrative, etc.)?
Ma refeream la simplitate in general si peste tot. Cladirile sunt simple, departe de stilul sofisticat hausmannian din Paris. E mult mai usor sa abordezi persoanele de aici, insa e foarte greu sa construiesti prietenii de durata. Partea administrativa pare mai simpla deoarece e bine rodata si sustinuta de reguli si legi. Singurul lucru complicat ramane accesul la serviciile medicale. Nu avem medici…

Cum e gustul painii pe acolo? Ce-ti lipseste cel mai mult din Acasa?
Daca as raspunde la propriu, nu-mi place gustul painii de aici. Dar nu-mi mai place nici cel de «acasa». Imi placea painea din bulangeria «La Petite Marquise» din Place Victor Hugo, Paris 16e. Ma mir ca nu m-ai intrebat unde e adevaratul «acasa» pentru mine…
Nu-mi lipseste nimic. In Paris si-n Montréal sunt foarte multe magazine specializate in produsele din Europa de Est. Problema e ca le-am pierdut gustul. Sunt mult mai interesata sa descoper ceva nou, asiatic, exotic! Sunt o adevarata gurmanda!
Mi-e dor de copilarie, de acele timpuri cand ii mai aveam pe scumpii mei bunei si cand eram toata familia acasa.