Români despre Basarabia

Un interviu ar trebui să fie neapărat cu o celebritate? Sau cu un expert în vreun domeniu? Şi ce au cele realizate cu oamenii obişnuiţi? Mai puţine banalităţi şi platitudini, mai puţine tactici de protejare a unei imagini publice, un alt avantaj - opinii reprezentative pentru marea majoritate. Mai este de actualitate chestiunea „unirii celor două maluri de Prut”?. La nivel politic nu prea, de ambele părţi ale malului. Mai rămân în ecuaţie relaţiile dintre oameni, percepţiile şi prejudecăţile lor, reprezentările lor despre cum ar trebui soluţionate lucrurile. Conexiunile sunt făcute de oameni, „mica unire” se întâmplă în gândurile noastre, în intenţiile şi faptele noastre de zi cu zi, în felul în care înţelegem să relaţionăm cu cei de care ne despart comunismul, imperialismul rus, provincialismul unora, euro-atlantismul altora, minorităţile etnice, şi nu în ultimul rând, adânci răni istorice.
Primul meu interlocutor. Cătălin Pavel. Este ardelean. Însurat cu o basarabeancă. Lucrează într-o firmă de soft, însă în timpul lui liber, îi place să picteze. Poate fi considerat un om bine informat, pentru că e la curent cu mai tot se ce scrie prin presă. Şi dacă cumva te interesează scrierile sfinţilor părinţi sau filozofia Zen, teoriile despre extratereştri sau găurile negre, clasamentul din rugby mondial, ultimele paradisuri de pe Terra sau istoricul conflictelor din Balcani (doar ca exemplu), el este interlocutorul potrivit. Printre multe altele, ne interesează chestiunea „Basarabia”. Îl abordez cu încredere.

Ce părere ai despre moldoveni şi cum ţi-a influenţat această părere faptul că eşti căsătorit cu o moldoveancă?

Nu aveam o părere. Era doar o prejudecată mică, de buzunar, din cele care se găsesc pe toate gardurile de pe marginea drumurilor româneşti, utilă cel mult în conversaţiile de doi lei. Prin moldoveancă-mea am reuşit să-i privesc în ochi pe oamenii de acolo. Şi am găsit un zîmbet ce-mi părea familiar. Altfel, e adevărat, anterior nu cred că aş fi făcut vreun efort să stau de vorbă pe-ndelete cu vreun om de pe acolo.

Mi-ai povestit că ai fost la Chişinău de vreo două ori. Impresii de călătorie? Într-un bar ai găsit „limbă comună” cu un rusofon, în ce limbă aţi comunicat şi mai ales despre ce? Care a fost reacţia lui când i-ai spus că eşti român din România?

Au fost vizite scurte şi cu adresă precisă. Nu am ajuns să cunosc suficientă lume de acolo. Poate tocmai din cauza asta nu mi s-a părut prea diferită de ceea ce ştiam din imaginile româneşti mai vechi, de la începutul anilor 90. Altfel, da...Au fost cîteva momente ce au rămas şi vor rămîne. Faptul că întrebînd o patrulă de poliţie cît este ora, şi numai după ce am repetat întrebarea făcînd şi gestul către încheietura mîinii, mi s-a răspuns în rusă şi eu nu pricep o boabă în rusă. Apoi acel moment, într-un băruleţ de pe lîngă Ambasada românească, cînd, auzindu-mă comandînd ceva la tejghea, un tip vesel m-a tot întrebat formal (orice vorbitor de română mă poate „identifica” destul de uşor după accentul ardelenesc) dacă sînt român şi de unde anume (fusese şi el în partea mea de Românie)...Vorbe banale şi uşor bilingve, intermediate pe alocuri de un translator de ocazie, pahare ciocnite (era ziua lui de naştere şi a insistat să-mi toarne, cum ar veni, ceva de băut), momente plăcute...A! Şi acele zîmbete de nedumerire ale vînzătorilor din pieţe, cînd le ceream una sau alta, nu totdeauna acelaşi lucru pentru mine şi pentru ei.

Te-ai ciocnit de bariere lingvistice, diferenţe culturale în relaţia cu basarabenii?

Nu le-aş zice bariere. Sînt doar nişte bălării pe post de gard viu. Iar în privinţa unor posibile diferenţe culturale nu ar trebui să mă pronunţ, deşi o s-o fac. Nu sînt diferenţe culturale reale, că doar e vorba tot de nişte creştini, de europeni, de români la urma urmei, chiar dacă spunând asta ajung, în accepţiunea unora, un fel de fascist şi imperialist (clişeul ăsta sovietic mă distrează la culme). Singurele diferenţe pe care le-am găsit sînt aceleaşi pe care le-aş găsi la orice om care nu este identic cu mine. Şi parcă mai e ceva legat de cuvîntul ăsta „ diferenţe”. Cînd comunismul s-a scremut să ne facă pe toţi „ştas”era firesc să ne scobim după ceva diferenţe, să ne conturăm o identitate, cît de cît. Dar acum, pentru mine, românul, identitatea personală e rezolvată. Nu mai am nevoie de „diferenţe” ca să pot exista şi pot să caut asemănările mele cu ceilalţi oameni. Şi zău că-mi pare rău pentru cei care mai caută diferenţe.

Limba rusă e limba pe care o iubiţi cel mai puţin, aveţi şi o expersie „frumoasă (adică exact opusul) ca limba rusă”. De unde totuşi fobia românilor faţă de ruşi în general şi faţă de limba rusă în particular? Aveţi ceva cu ruşii? Mai puţin decât cu ungurii? Ar fi o problemă pentru mulţi dintre români, în eventualitatea Unirii, „minoritatea” (procentual vorbind) rusă din Basarabia?

Păi ce să-i faci, boală grea –ismele astea! Naţionalismele-s incurabile momentan, iar cei ce au avut de suferit de pe urma lor sînt încă prezenţi, fizic sau în memoria fiilor sau nepoţilor. Sînt destui români care iubesc Rusia. Unii se-nfioară la amintirea mustăţii lui Stalin, tot mai puţini că mai trece şi timpul lor biologic, alţii bîţîie sufleteşte la emoţiile găsite prin literatura sau muzica rusească. Dar cînd e vorba de „noi şi ei” ni se cam vede fobia. Poate din cauză că Rusia a fost ultimul agresor serios care a lovit România. Cu ungurii o lăsasem mai moale – măcar pe ei i-am mai „bătut”. Rusia rămîne o ameninţare cel puţin în subconştientul românilor. De fapt sînt multe bazaconii în pseudo-emoţiile unui naţionalist român. De exemplu, oltenii sau dobrogenii îi înjură de mama focului pe unguri, evident, neavînd nimic de a face cu ei şi, după ştiinţa mea, nu au mari resentimente faţă de slavii de pe la noi, vecini de-ai lor (lipovenii din Dobrogea). Iar ardelenii, fără să mă mai lungesc, procedează „viţăvercea”, deşi sînt zone în Ardeal unde romînu’ e mai verde ca oriunde sau oricare. În altă ordine de idei, suntem un model recunoscut şi de urmat pentru întreaga Europă în materie de minorităţi. Şi de vreme, ce nu ne deranjează prea mult minoritatea slavă din România, cred eu, că am putea „înghiţi” (e drept cu ceva noduri) şi minoritatea (procentual vorbind) rusă din Basarabia.

Mai este nostalgic românul de rând după rotunjimile României mari de altă dată?

Este nostalgic cam ca pensionarul după prima sa iubire din liceu. E o emoţie încă vie în sufletul oricărui român cînd vine vorba de Basarabia, dar apoi începe cîrcoteala.

Ce ai răspunde molodvenilor care îi acuză pe români de „trădare” şi de maleabilitatea de a se da „când cu nemţii, când cu ruşii”, care, în accepţiunea lor, pare nu doar un accident istoric, ci o trăsătură definitorie a naţiunii române?

Aşa-i. Şi mie-mi pare o trăsătură definitorie flexiblitatea asta a personalităţii neamului românesc. Probabil ăsta a fost şi elementul esenţial în supravieţuirea românilor sau asimilarea celor ce au trecut sau rămas pe aici. Cît despre „trădarea” românilor, îi rog să-şi amintească de anul ăla nenorocit ’40, poate ar descoperi că la vreo lună, două după cazaciocul lui Molotov a urmat ceardaşul de la Viena şi România a pierdut şi jumătate din Ardeal, nu doar jumătate din Moldova. Mai apoi, ce să zic? Că patria mamă a fost curvă? Că a fost şi cu unul şi cu ălalalt? Dacă ar fi cîştigat Hitler războiul atunci Basarabia ar fi fost parte a României, iar eu aş fi fost, probabil, „ungur”. N-a fost aşa şi nu ştiu ce aş putea face eu românul acum, pentru că nici să le cer scuze basarabenilor pentru înfrîngerea lui Hitler nu prea ar fi potrivit.

Cum vezi în viitor dezvoltarea relaţiilor fraterne dintre cele două state independente România şi Republica Moldova?

Îmi pare rău, dar nu sunt un clarvăzător.. În schimb, mă încearcă o senzaţie ciudată...Nu mi se pare deloc o relaţie fraternă, ci mai degrabă una oedipiană.